Sarman ce esti, Catule, nu-ti mai iesi din fire,
Socoate ca pierduta pierduta fericire!
Ti-au stralucit si zile senine altadata,
Cand te chema la sine femeia adorata
Cum nu va fi vreodata pe-acest pamant femeia.
Ce nebunii, Catule, faceam pe vremea ceea!
Tot ce voiai tu insuti, si ea voia indata,
ti-au stralucit si zile senine altadata!
Ea nu mai vrea acuma: nici tu, iesit din fire,
N-o urmari, caci fuge, si nu trai-n mahnire,
Ci cu-ndaratnicie tu rabda si fii tare!
Adio, dar, iubito! Catul de-acum e tare:
De nu vrei, nu te cata, nu-ti cade la picioare.
Dar tu amar vei plange cand nu vei fi rugata.
Ce viata iti ramane, femeie blestemata?
Cui vei parea frumoasa? Si singura cu tine,
A cui vei fi? Pe cine vei mai iubi? Pe cine
Vei saruta muscandu-l pe buze cu-nfocare?
Dar tu, Catule, rabda, fii neclintit si tare!

Miser Catulle, desinas ineptire,
et quod vides perisse perditum ducas.
Fulsere quondam candidi tibi soles,
cum ventitabas quo puella ducebat
amata nobis quantum amabitur nulla.
Ibi illa multa cum iocosa fiebant,
quae tu volebas nec puella nolebat,
fulsere vere candidi tibi soles.
Nunc iam illa non vult: tu quoque impotens noli,
nec quae fugit sectare, nec miser vive,
sed obstinata mente perfer, obdura.
Vale puella, iam Catullus obdurat,
nec te requiret nec rogabit invitam.
At tu dolebis, cum rogaberis nulla.
Scelesta, uae te, quae tibi manet uita?
Quis nunc te adibit? cui videberis bella?
Quem nunc amabis? Cuius esse diceris?
Quem basiabis? Cui labella mordebis?
At tu, Catulle, destinatus obdura.